O voce in genunchi

Am fost azi la un magazin turcesc sa-mi cumpar curechi murat pentru galusi. Magazinul era gol-golut. Cautam fara graba raftul cu borcane burduhoase pline cu curechi numai bun de galucele asa cum imi trebuia mie. Pe neastepate, aud o voce dincolo de raftul din fata. Cinta cineva. O femeie. Am luat un borcan in brate (eeeeh, trebuia sa mai iau unul ca mi-o ramas inca ceva umplutura) si m-am indreptat spre locul de unde izvora vocea ceea duioasa. Era cu spatele la mine, in genunchi, aranja niste saci mici plini cu fasole si … cinta cu atita suflet, c-am regretat pentru un moment ca nu inteleg nici un cuvint in turca. Nu stia ca are o spectatoare, poate ca din cauza asta cintarea era si mai vie, si mai tulburatoare. Nu vroiam nici eu sa ma zareasca si chiar ma simteam un pic jenata ca nu dau un semn din prezenta mea, asa ca m-am indreptat tiptil spre iesire ca sa-mi achit cumparatura. Pe drum ma gindeam ca nici nu stie femeia cit e de fericita ca ii vine a cinta intre sacii de fasole. Ca daca mie avea sa-mi spuna cineva: “ia du-te si aranjeaza niste saci cu fasole, nahut, graunte…”, apoi totul avea sa fie, de la cucui pina la vinatai, numai nu cintare sau aranjare.
Si tot avea sa fie din suflet.

Despre mani-pula-torii profesionisti

Exista o categorie de manipulatori pe care i-as baga in k…ategoria “manipulatori profesionisti”, deci extrem de periculosi pentru sanatate. Acestia stiu sa-ti insufle sentimentul de culpabilitate, iti cultiva cu grija neincrederea in fortele proprii, iti alimenteaza regretele, intr-un cuvint te aduc la autodevalorizare. Sentimentul din urma e o capcana (un tupik). Nu vezi solutii, deci nu mai evoluezi. Iti pui mintea la murat (intr-o solutie tulbura de regrete, dubii asupra propriei persoane, sacrificii obligatorii etc.) si servesti interesele stapinului, adica a manipulatorului.

Acum, va rog, sa va puneti centurile de siguranta, pentru ca vom traversa o zona de turbulenta.

Stiti cine intra in categoria manipulatorilor profesionisti? Bravo, pentru cei care o simtit raspunsul, dar care mai au frica sa recunoasca in glas. E vorba de cele mai dragi si mai apropiate persoane: parintii, partenerii de viata, prietenii, colegii de munca etc. Trebuie sa spun ca ei o fac inconstient uneori, dar rezultatul nu se lasa asteptat, adica ne fac cu usurinta sa ne simtim culpabili. Pacat doar ca cei manipulati nu-si dau seama la timp de capcana si…nu stiu cum sa se apere, nu stiu cum sa capete imunitate la simtul exagerat de culpabilitate cultivat din exterior intru interesele altcuiva. Credeti ca e usor sa iai atitudine corecta la santaje afective de genul:

- Daca nu-mi imprumuti automobilul, ce fel de prieten, frate, amant, imi esti?
- Daca ma parasesti, ma sinucid.
- Daca ma parasesti, nu-ti mai vezi copilul.
- Cum poti face asta, maicutei tale, care te-a nascut, te-a crescut cu atitea sacrificii si suferinti…
- Daca nu vii duminica asta acasa, draga(ul) mamei, am sa pling, ai sa ma faci nefericita…
etc.

Abandonul, egoismul, injustitia, tradarea etc. sunt punctele sensibile pe care “le maseaza” manipulatorul. Si cel mai tare te doare atunci, cind manipulatorul le atinge cu blindete, cu grija, cu marinimie parca, fata de care ai si obligatii morale. Iaca atunci capcana iti deschide larg bratele ca sa te stringa si sa te imobileze pentru mult timp. Exact atita timp ca sa uiti de propriile tale interese, dorinte, aspiratii, iubiri etc. Pentru ca atita timp cit un om se simte egoist, ingrat, tradator etc. acesta nu poate evolua si inflori din interior.

Sunt si norocosi. Putini drept ca, dar sunt si de cei in calea carora apare cite “un salvator (oare)”, care ii ajuta sa iasa din capcana, sa se exprime in voie, ii ncurajeaza, le ofera libertatea de a simti si de a trai din plin. Fara restrictii, fara limite, fara obligatii exagerate si sacrificii inutile. Pina cind intr-o buna zi, fostul prizonier se dezice, in plina constiinta, de familie, de prieteni, de colegi, in favoarea propriei libertati.

Parca ar trebui sa ma bucur la expresia “libertatea persoanei”. Dar nu in contextul dat. E trist cind se ajunge la extreme. Cind pretul libertatii e familia, primul nostru refugiu, care in mod normal ar trebui sa ramina refugiul cautat pentru tot restul vietii. Putini sunt acei fericiti ce se bucura din plin de acest refugiu.