Fecioara după gratii

Aveam 15 ani şi iubeam. Într-una din serile tandre de vară, mă găteam de întîlnire în casa mare a bunicii. Îmi potriveam o rochie albă şi uşoară, în faţa unei oglinzi sprijinite de lada veche de fată mare a bunicii. Cînd eram aproape gata de plecare, am auzit dintr-odată cum s-a încuiat lăcata uşii din exterior sub vocea sardonică a vărului meu: «revin peste o oră, păpuşo, vezi să nu te plictiseşti prea tare». Am rămas ţintită locului, cu privirea pierdută între florile brodate pe albastrul întunecat al perdelelor din faţa uşii. Nişte perdele grele ce doseau două porţi mari de stejar încuiate ferm. Înţelesem bine că vărul meu nu glumea şi cel puţin peste o oră puteam fi eliberată. Am trecut cu privirea toate cinci ferestruici ale odăii fixate cu gratii din interior. Le-am încercat rînd pe rînd pe toate să văd dacă era vreo posibilitate de evadare, insa nu le-am putut mişca. Şi niciodată n-am înţeles misterul gratiilor de la ferestre, într-o casă mare, chiar dacă aceasta era veche de cînd lumea şi mirosea a veşnicie.

M-am întins pe pat, stăteam aşa nemişcată cu mâinile sub piept şi cu privirea în tavan. Aproape că nu respiram. S-a lăsat o linişte profundă şi răcoroasă aşa cum poate fi doar într-o casă mare şi poate… doar într-un cavou. Mirosea uşor a busuioc şi a covrigei presărati cu mac. O musca rătăcită se lovea din cînd în cînd de sticla icoanei Sfîntului Nicolae din colţ. O icoană mare, îmbrobodită cu grijă în cel mai arătos prosop.
Cu cît mai mult timp trecea, cu atît mai dureros mă inţepa fiecare clipă. Iar gîndul îmi era departe, pe malul Nistrului, sub o salcie pletoasă, lînga o barcă. Acolo unde era… el.
Sau poate că… nu mai era?

Cînd lumina amurgului se stingea în ferestruicile casei sub cîntecul somnoros al greierilor, am auzit în sfîrsit lacătul de la uşa deschizîndu-se. Am sărit iute din pat, am împins cu putere uşa şi am zbughit-o afară. Un strigăt din urmă a încercat să mă reţină, dar nu mai auzeam nimic şi nimeni nu mă mai putea opri în clipa ceea. Alergam desculţa, cu pletele în vînt şi cu un singur gînd repetat frenetic ca o rugăciune: mai rămîi, te rog, mai rămîi încă un pic, sub salcia noastră…
Mă astepta…
I-am sărit din fuga în braţe… aproape fericită. După cîteva clipe am intrat în apă să-mi răcoresc picoarele lingă barcă. Pe apele domoale ale Nistrului plutea la vale …o coroniţă din flori albe şi mărunte…
Am petrecut-o cu privirea şi n-am spus nimic.

Au trecut mulţi ani de atunci. Cînd mă întîlnesc cu vărul meu la un pahar de amintiri, îl tachinez de fiecare dată cu aceeaşi întrebare:
- Mai ţii minte cum m-ai închis…
- Ţin minte. Şi de fiecare dată mă întreb oare cît ai să-mi mai reproşezi gestul cela?
- Şi totuşi… nu trebuia să mă laşi în libertate în seara ceea. Nu trebuia…

Fobia soacrei mici… sau nervii florali

Stiti care e fobia cea mare a soacrei mici? He-he-he, florile evident. Rosii, galbene, tarcate, cu puchitele sau fara… de care vreti si de care poate ca nu ati vazut inca. Si nu am in vedere cele frumos inflorite prin parcuri si gradini publice, nu. Doar cele care stau mindre cocotate in ghiveciuri rotunde, burduhoase, dreptunghiulare, cu ornamente sau fara, fixate din exterior la balcoanele deschise. Deci, fobia soacrei mici e ca nu cumva sa se pomeneasca cu vreun ornament floral peste cap cind lumea ii va fi mai draga.

Si stiti ceva? Pe semne ca toate soacrele au in singe un virus “socral-traditional”. Daca se tem de ceva, apoi prin frica asta devin deosebit de periculoase pentru societate. Un paradox fara explicatie. Ca daca incepi sa-i cauti explicatia, apoi iti complici tare viata.

Duminica trecuta soacra mica a hotarit pe neasteptate sa agate ghiveciuri cu flori la balcoane.
-De ce acum? a intrebat socrul mic.
-Et pourquoi pas? a raspuns soacra mica si a enumerat inca o data in gind toate argumentele din ajunul deciziei: deci, uzbecii de sub noi au ghiveciuri cu flori de specie nedifinita de un albastru senin, vecina de la dreapta are lalele de toate culorile paradisului, vecinul cu pipa de la stinga are romanite si chiar un liliac… vecina de la etajul doi… Si eu, soacra mica, cu fata mare in casa, inca mai vietuiesc fara nici un ghiveci suspendat la balcon? Fiti de acord ca nu e comme il faut. Peisajul necesita schimbari radicale si imediate. Dar ca sa agati frumusetea la balcoane, trebuie mai intii s-o cumperi.

Deci, duminica dimineata, am urcat in masina si ne-am indreptat spre piata. Cald, naduseala, o ora de invirteala pentru a gasi loc de parcare, ajuns la destinatie.
-Hai, sa te vad ce flori ai sa alegi, zice socrul mic.
-Fignea vopros, in zece minute plecam acasa cu flori, ii raspund eu cu ochii deja pierduti in valurile multicolore intinse haaaaaat incolo de nu se vedea capatul.
Au trecut treizeci de minute, dar eu inca nu stiam ce vreu, muscate sau romanite: rosii, oranj, roz, violet, albe sau… poate totusi rosii? Intre timp, pina se facea limpede in capul meu, m-am propus sa aleg ghiveciurile. Cind m-am vazut cu cele potrivite in mina, apare socrul mic linga mine cu o intrebare logica pina la dezgust.
-Si cum vom fixa ghiveciurile? Doar nu vrei sa cada cuiva in cap?
Iaca poate ca n-o sa ma credeti dar taman acareturi de cele cu care se fixeaza ghiveciurile si care stateau la baza fobiei mele, NU ERAU in vinzare. O intrebare de viata si de moarte.
- Lasam balta ghiveciurile cu flori. Ne intoarcem acasa? propuse socrul mic.
- …%¨^km^pl^^^lp)i^k, ne intoarcem.

Rar o sa intilniti o soacra pe lume care vine cu miinile in buzunar de la piata. De fapt, pentru orice femeie, a veni fara cumparaturi de la piata e ca o pedeapsa nemeritata. Tot drumul spre casa ma gindeam la lucrul acesta si inca la unul. Poate ar fi trebuit totusi sa fac macar oleaca de scandal socrului mic. La urma urmei, cine e vinovat ca n-am cumparat flori? Socrul mic, bineinteles. Iaca de ce n-a spus : “lasa, soarca mica, ca voi lega ghiveciurile estea ale tale cu sirma la balcon, le voi fixa in citeva bolturi mari, sau am sa le lipesc cu clei super-ciment. Ai sa vezi ca n-are sa pice nici unul”. Si avea sa stau eu mindra acum ca o floare intre flori si sa ma cotilesc pe roti linistita spre casa. Bun, mi-am spus eu cu singele clocotind de suparare, numai sa inceapa el vorba c-am sa ma racoresc in doua clipe. Dar socrul mic tacea. Taceam si eu.
Cind vad ca ajungem aproape de casa, socrul mic o ia brusc in directie opusa.
-Incotro ne indreptam? il intreb.
-Mi-am adus aminte unde se afla ceva care poate sa te intereseze.
-Ah bon? In momentul de fata doar acareturile de fixat ghiveciurile ma intereseaza.
-Si eu cred asa.
In cinci minute am ajuns la pépinières de Boitsfort. Valeeeeeeeu! Paradisul pe pamint!
Si cu toate acareturile necesare

Acum am un fel de fobie nou-nouta: sa nu cada vreun ghiveci de muscate rosii cuiva in cap si sa fac puscaria.