Cînd mi-e pofta de o cană de izvar ca acasă, îmi caut opincile și mă pornesc la Waterloo 
Îmi găsesc refugiul într-un colț răcoros de restaurant, cu testamentul lui Napoleon deasupra șemineului și savureeeeez în voie fiecare înghitițură aromată de vin dulce.
Duminica asta a fost mai multa lume ca de obicei, astfel încît refugiul meu s-a transformat în loc public și gălăgios. S-a schimbat decorul de vizitatori, dar ambianța a rămas aceeași: o răcoare de cu iz de veșnicie, praf istoric peste drapeluri agățate de tavan și obiecte pe care le mai poți vedea doar în muzee. Ai impresia că te afli într-o lume…care nu știe de calculatoare, GPS-uri, telefoane mobile etc.
Postez cîteva fotografii ca să înțelegeți despre ce vorbesc:
Pe nenea în costum albastru nu l-am scăpat nici pentru o clipă din ochi. Și-a dat omul seama de lucrul acesta și mi-a făcut o surpriză. Mi-a dorit foarte elegant poftă bună cînd a trecut pe lînga masa mea. Atît de uimită am rămas că mai nu m-am înecat cu pătlăgica pe care o rugumam la moment.
Alte decoruri din refugiul meu: ferestruica cu sfeșnice si o bucățică de șemineu de pe tipurile lui Napoleon.
Iar în exterior Leul mai stă la locul său tot atît de măreț și grandios ca Bonaparte cîndva.
Și cerul, azi cerul a fost de un volum deosebit de impresionant.
