Cărările noastre
Scris de soacramica pe iunie 27, 2008
Oamenii se schimbă.
Iaca se întîlnesc doi pe aceeaşi cărare şi continuă calea împreună. Cărarea e bună, luminoasă, uneori o ia prin pădure, alteori prin cîmpie, cîteodată se întretaie cu alte cărări. Uneori se desface în două cărări mai mici, ca mai tîrziu să redevină una singură. Atunci cei doi călători se despart şi ei pentru o vreme ca apoi să se regăsească. Pe aceeaşi cărare. Continuă călătoria împreună, îşi povestesc lucruri noi unul altuia, fac schimb de impresii, de gînduri. Şi fiecare pas făcut pe cărarea ceea parcă îi apropie şi mai mult, parcă le aduce mai multă bucurie, împlinire, complicitate. Devine acum cărarea lor. Cărarea ce-i duce spre paradis.
Şi iată că din nou cărarea se desface în două. Cînd vine vremea să redevină una singură, ca de obicei, aşa cum era firesc cu ceva timp în urmă, unul se întoarce, iar celălalt… încă nu. Încă nu se grăbeşte să revină. Celălalt a descoperit ceva nou, nemaivăzut şi nemaîntîlnit de frumos. Pe altă cărare. E atît de încîntat de descoperirea sa, încît paşii curioşi îl duc şi mai departe, pe cărăruşa ceea străină, care îi promite atît de multe…
Iar cel care îl aşteaptă, s-a aşezat obosit sub un tufar şi priveşte trist cărarea ce ducea cîndva spre… paradis?
Oamenii se schimbă. Oamenii îşi schimbă cărările.
