Cred că cel mai aiurea în viața asta e să te simți singură într-un anturaj în care toata lumea are nevoie de tine. E ca și cum te-ar apuca un «depresneak» în timpul vacanței. În loc să te zghihui prin apă, să-ti expui bucile bronzate la vederea tuturor, să arăți cuiva că vrei «aventuri» de nu mai poți, tu stai ca o idioată, sub pălărie, cu privirea în largul mării, te gîndești naiba stie la ce (de exemplu la ploaie și ceață) și culmea!!! nu numai că «nu vrei nimic» dar îi «exportezi» pe toți din toată inima și te întrebi: Oare ce fac eu aici? Poate să…plec, a?
Gîndurile acestea pot apărea și la vreo nuntă, unde toata lumea chiuie, dansează, joacă prosoapele, se îmbata oficial și iar chiuie…dar tu stai așa frumoasă, chitită dar cu ochii stinși într-un colț de masă și te rogi în gînd ca să nu vină amu nanu Vasea cu ochii roșii să te ia la dans. Pentru că, dacă refuzi ai să auzi pentru a 29 oară reproșuri de la țaca Fenea, nana Manea și tanti Veruța că te-ai făcut fudulă tare de cînd ai plecat de acasă. Și tu te întrebi atunci: Fudulă sau tristă? Cui trebuie o boghiță de poamă acră pe o turtă dulce? Poate sa plec? Ca nu stric veselia neamurilor.
Și tot atît de singură poți să te simți și la un concert giga-mega-super cool cu prietenii. De la început parcă îți place, îți spui că în sfîrșit îți vei schimba gîndurile, te vei relaxa, vei uita de toate-n lume… Iar la un moment simți iar cum singuratatea ți se lasă pe umeri. Te privește cu ochi batjocoritori și te strînge cu grijă la piept. Tu încerci s-o respingi, s-o alungi, pentru că știi că nimeni nu poate fi trist la un concert, e un non-sens, e anormal. Faci niște eforturi, schițezi un zîmbet forțat pentru fiecare, îți îndrepți masca pe față și te întrebi: Poate să arunc masca asta, poate s-o arunc și să plec?
În sfîrșit pleci. Mergi pe drum, respiri cu ceață. Și nu-ți mai trebuie soare, nu mai vrei plajă, nunți și concerte. Vrei liniște, ploaie și chiar oleacă de vînt. Dar să fii alături de cineva… care se gîndește la tine.
