Zîmbetul înșelător al Jocondei

Bun, acum vă rog să vă potriviți centurile de siguranță, căci vom traversa o zonă de turbulență. Voi scrie ceva de care în mod normal trebuie să-mi fie rușine. Și atîta timp cît încă nu puteți să-mi vedeți fața, voi roși în voie doar în fața monitorului. 

Cînd m-am pomenit pentru prima dată sub Turnul Eiffel, am rămas dezamăgită.
Cînd am vazut-o în sfîrșit pe Mona Lisa la față … iar m-am dezamăgit.
La Capela Sixtină din Vatican … idem.
La colosseum… ibidem.

Ajunge atîta lăudătură. Mergem mai departe.

După experiențele de mai sus, ajunse la rang de păcat, eram gata să mă las binevol legată și dusă la casa de nebuni, dar nu și să renunț la sinceritate. Inima mea n-o făcut “țîc” în fața lor și gata, mintea mea (cred că deja nu vă vine a crede că o mai am) nu a rămas frapată, marcată, exaltată în orgasme intelectuale. Nimic din toate acestea. Și asta că eram prima studentă la istoria artei și chiar am pictat o perioadă.
 
Azi, inima mea nu mai caută opere de artă. Se înduioșează doar în fața lucrurilor simple. Genial de simple. De care nu vorbesc generații la rînd de pe toate continentele. Care reprezintă doar colb și nisip pentru cei care se zbat în extaz în fața Jocondei (de care nici nu poți să te apropii decît de la cîțiva metri).Arta care mă inspiră e cea care mă face să vreau să mai trăiesc, e cea care e accesibilă, în primul rînd, așa ca nisipul, glodul, frunzele, și nu trebuie să am viză pentru ea.Concluzia : Soacra mică nu înțelege nici o boabă în artă.

Asta a fost o introducere la secvența de mai jos.

Viață în nisip.