Sunt lucruri pe lumea asta despre care pot scrie mult, cu poftă, cu ardoare, cu sinceritate și multe emoții. Dar nu le pot spune cu voce. Cuvinte ce se opresc ca niște noduri în gît, nu mă lasă să respir liber și-mi provoacă o panică interioara prostească. Cînd simt că valul se gătește să mă acopere, schimb brusc subiectul sau fug. Ca o lașă. Iar cînd ajung să-mi trag răsuflarea, mă întreb: “De cine am fugit, de fapt, de mine sau de altceva?”
De unde vine blocajul acesta? Presupun că direct din copilarie, în care expresia liberă a sentimentelor a lipsit cu desăvirșire. Pentru că exprimarea lor era privită doar ca o slăbiciune a sufletului. Nu e deloc ușor să spui cuvinte de iubire cînd nu ai fost deprins să le auzi în copilărie, cînd ai fost învățat că mai bine e să-ti dovedești prin fapte sentimentele decît să le exprimi prin vorbe.
Acum la vîrsta cînd am tradus iubirea mea în mii de fapte, îmi vine extrem de greu s-o traduc în doar doua cuvinte.
Dar mi-e frică să nu fie prea tirziu și să nu le mai am cui spune.
